Monastirea Argesului Comentariu

Monastirea Argesului

“Monastirea Argesului”, ca si celelalte opere populare, a fost creata de oameni
talentati din popor si transmisa din generatie in generatie pe cale orala, cunoscandu-se
peste 160 de variante, fapt ce releva capacitatea, forta creatoare, ingeniozitatea autorilor
anonimi.

Aceasta varianta poate fi gasita alaturi de alte capedopere ale literaturii romane cu
caracter anonim, cum ar fi “Miorita”, ”Toma Alimos”, ”Dolca”, in volumul “Poezii
populare. Balade (cantece batranesti) adunate si indreptate…” de Vasile Alecsandri.

“Monastirea Argesului” dezvolta unul dintre miturile esentiale ale folclorului

romanesc, si anume mitul estetic.

Subiectul este generat de o superstitie potrivit careia, pentru a rezista, orice
constructie trebuie sa aiba zidita in temelii o fiinta. “Monastirea Argesului” este in acelasi
timp balada si legenda. Este o balalda deoarece se construieste intr-un poem narativ, cu
elemente descriptiv-lirice, care dezvolta un subiect fantastic, se prezinta un erou de
exceptie, cu un destin impresionant. Este o legenta intrucat explica, in viziune populara,
aparitia unui monument de arhitectura: biserica manastirii de la Curtea de Arges , zidita
sub porunca lui Neagoe Basarab intre anii 1512 si 1517.

Balada este o imbinare ingenioasa a unsprezece motive folclorice, distribuite pe

parcursul celor cinci momente ale actiunii.

Expozitiunea, prima parte a acesteia, contine motivul alegerii locului pentru zidire

si motivul zidirii. Negru-Voda impreuna cu zece “mesteri mari/Calfe si zidari”,intr-un
decor mirific, cauta pe malul Argesului un loc perfect pentru a construi o manastire cum
alta sa nu mai fie. Mergand astfel se intalnesc cu un ciobanas care le povesteste despre un
zid “parasit si neispravit/La loc de grindis/La verde-alunis”. Ajungand acolo, voievodul
decide sa construiasca o manastire unica in lume prin frumusetea si maretia sa. Astfel, el
este hotarat sa le ofere mesterilor averi, ii va face boieri dar, in acelasi timp, ii ameninta in
caz de nereusita. Domnitorul doreste construirea manastirii nu numai din orgoliu sau
pentru perpetuarea unei traditii, ci si pentru a sanctifica acel loc, invingand fortele
malefice. Se contureaza unul dintre conflictele baladei intre voievod si constructori,
conflict ce se adanceste pe masura ce firul epic inainteaza.

Intriga baladei contine un alt motiv, cel al surparii zidurilor. Manastirea nu se poate

inalta deoarece fortele irationare se opun ridicarii unui locas de cult. Tot ce mesterii
construiesc in timpul zilei, noaptea se surpa. Accentul cade pe actiun, care este dinamica.
Preponderenta verbelor si a substantivelor probeaza tenacitatea cu care mesterii isi
urmaresc idealul si doresc sa invinga raul. Surparea zidurilor este un moment dramatic,
pentru ca domnitorul ii ameninta iar cu moartea pe mesteri.

In sprijinul zidarilor intervine Divinitatea, “o soapta de sus”. Desfasurarea actiunii

incepe in momentul in care Manole, ca ales al Divinitatii, viseaza ca zidurile vor rezista

numai daca mesterii vor zidi in temeliile constructiei prima femeie –sotie sau surioara-

care va veni in ziua urmatoare cu bucate.

Mesterii jura sa pastreze secretul, dar sunt nelinistiti. Cel mai ingrijorat este Manole
care, a doua zi, dis-de-dimineata, cerceteaza zarea pentru a afla care este femeia destinata
zidirii. Propozitia interogativa si interjectia “vai” dovedesc suferinta mesterului cand
observa ca cea care se apropie este chiar Ana, sotioara lui. Constructorul traieste o drama
de consecinta, pentru ca este nevoit sa zideasca ce are mai de pret. Sperand sa schimbe
destinul, el se adreseaza Divinitatii ca s-o opreasca. Cerul se indupleca si raspunde
rugamintile omului, dezlantuind stihiile naturii, in incercarea de a o opri pe Ana.
Fenomenele naturale sunt hiperbolizate, evidentiind astfel si mai mult calitatile Anei, pe
care nimic nu o poate intoarce din drum.

Punctul culminant este motivul zidirii treptate asupra caruia autorul anonim insista

pana la detaliu. Dovedind o deosebita tarie de caracter, Manole isi invinge durerea si
incepe s-o zideasca. El sufera nu numai pentru ca nu poate inalta manastirea, ci pentru ca
nu o poate face fara sacrificiul Anei. Drama sufleteasca se adanceste, dar cel care va
invinge este artistul. Focul iubirii se contopeste cu focul creatiei, devenind o forta
mistuitoare. Ana accepta jocul si in timpul zidirii treptate-acessta fiind motivul cental al
acestei parti- invoca, pe rand, durerea trupului, plansul copilului pe care-l poarta-n ea si
sfarsitul pe care si-l presimte, caci in cele din urma isi da seama ca este condamnata.
Alaturi de Manole, ea cucereste vesnicia.

Deznodamantul pune in prim-plan motivul conflictului feudal. Jertfa Anei nu a fost

de ajuns. Pentru ca au nechibzuinta sa afirme ca ar putea construi o manastire si mai

frumoasa, domnitorul ii lasa sa moara pe acoperis. Incercand a-si depasi conditia, ca

legendarul Icar, isi fac aripi din sindrila, dar nu reusesc sa zboare, se prabusesc si mor.
Glasul mult iubit al Anei il tulbura pe Manole care intelege ca si-a indeplinit
menirea creatoare. Pentru el in viata de aici nu mai exista fericire si nici dragoste. De
aceea pleaca s-o intalneasca pe Ana –in singurl mod care-I mai era posibil- prin…moarte.
Pe locul unde se prabuseste Manole izvoraste o apa, simbol al vietii si al creatiei vesnice.
Puterea stapanului il doboara pe artist, dar creatia lui ramane sa infrunte veacurile. Prin

perfectiunea ei, creatia intra in eternitate si, o data cu ea, iubirea de viata, de arta.